Eu cred cu tarie ca "daca nu renuntam - putem!"

Venise ziua cea mare, a plecarii, a lungului meu drum spre ce fusesem candva. China parea departe, dar nu intr-atat de departe incat sa nu ajung la ea. In aeroport am vazut doi indragostiti, frumosi foc. Am zambit privindu-i si mi-am zis in gand: "ce cuvant mare este fericirea". I-am lasat, urmarindu-i cu privirea si benecuvantandu-i.

Am decolat facandu-mi o cruce mare, pornind pe drumul regasirii sperantelor mele furate de o clipa de infern ce apoi parea a deveni eterna. Imi imaginam fel de fel de scenarii, fel de fel de situatii si ganduri, sperante sau rugaciuni, dorinte sau idealuri, fapt ce imi crea si o oarecare stare de agitatie. Am decis sa nu ma mai gandesc la nimic si am inceput sa privesc pe geam printre nori, in speranta ca voi zari ceva. M-am linistit si aproape ca eram pe cale sa adorm cand ceva mi-a atras atentia. Pe un nor am vazut un inger. Alb. Cu aripile stranse, impecabile cu nimbul plutind imponderabil deasupra capului. Citea preocupat dintr-o carte ce o avea in mana. Si-a ridicat privirea si cand am ajund in dreptul lui m-a privit fix in ochi miscandu-si incet capul in stanga si in dreapta.

- Nu? Am intrebat eu doar din varful buzelor iar el a inchis ochii in semn de neputiinta.

Mi-am impreunat mainile in semn de rugaciune si le-am dus in dreptul hubloului spre a le vedea.

- Te rog, i-am spus.

A trantit cartea incat norul a parut sa se cutremure si nu m-a mai privit, desi privirea mea ramasese atintita catre el in tot acest timp. O liniste m-a cuprins dupa ce mi-a trecut frica si cred ca am adormit o vreme. Drumul a continuat, lung si obositor pentru toata lumea dar indeosebi pentru mine. Nu conta. Aproape nu mai conta nimic.

Am ajuns. Era departe de ce imi imaginasem eu, m-am trezit undeva intr-o periferie a Beijingului de unde cu destule eforturi de care aproape nu mai eram in stare am ajuns la spital. Cand l-am vazut am clacat. Era atat de diferit de ce imi imaginasem eu incat mintea mea a refuzat sa accepte. Parca ma intorsesem in timp. Apoi mi-am zis, ca eu n-am venit aici pentru a-mi exprima opinii ci pentru un scop mult mai precis.

Am cunoscut cateva familii de romani care m-au incurajat insa m-au si avertizat ca urmeaza zile extraordinar de grele, cu analize, investigatii si teste extrem de dureroase.

La cat am suferit eu voi trece si peste asta mi-am zis. Inca odata ma inselam amarnic. Mi-au gasit la teste si o problema cardiaca, astfel incat mi s-a adus la cunostinta ca inima mi s-ar putea opri pe masa de operatie si sa semnez ca imi asum riscurile ce pot decurge de aici. Am zis un "Hmmm" si am semnat-o ca pe un fel instiintare a unei condamnari la moarte. Ce puteam sa fac? Sa ma fi intors acasa invinsa? Cum ii mai puteam eu privi in ochi pe cei care m-au ajutat si si-au pus atatea sperante in mine?

Daca n-as fi murit acolo, as fi murit aici de rusine si tot aia era. Apoi a inceput calvarul. Daca ar fi fost proba olimpica la Beijing durerea, as fi castigat detasat. Dar n-a fost. Asa ca durerea ce am resimtit-o a ramas doar asa... suspendata. Eterica.

N-am fost pregatita. Cu tot sprijinul avut, am fost departe de adevar. Nici anestezicele parca nu spuneau adevarul. Eu eram pregatita mai mult pentru o operatie virtuala decat pentru una reala. Operatia a avut loc. Imaginea creata in mintea mea era ca sunt o uzina in care se lucreaza. Auzeam zgomotele utilajelor prelucratoare, fierastraelor si instalatiilor ce lucrau din plin. Numai ca eu eram si materia prima. Apoi n-am mai putut si am abandonat. Se facuse liniste si totul era negru. Din cand in cand simteam cate un spasm dar nici nu-l mai bagam in seama. In departatre se intrezarea o silueta venind. Destul de agitata fata de starea de liniste contrastanta din jur. Chiar parea deranjant comparativ cu aceasta. A durat o vesnicie pana a ajuns. Aproape ma amuzam privindu-l cate eforturi depune. Flutura o foaie in mana spre a fi vazuta de la distanta. Ok zic, hai sa-l astept sa vad cine e si ce vrea. Am inceput sa zambesc. Il mai vazusem.

E drept ca intr-o alta ipostaza si cu o alta mimica a fetei. De data asta zambea. L-am asteptat sa-si traga sufletul (pentru ca inca nu putea vorbi) spre a-mi putea transmite ce vroia. Eram in continuare amuzata privindu-l. Un inger simpatic, stangaci, putin incurcat de situatie si de el insusi, ce deunazi ma privea de pe un nor, iar azi a venit aici sa ma vada.

- Am obtinut o derogare de la Sefu mare, mi-a zis zambind, aratandu-mi foaia. L-am apucat de-o aripa si l-am tras spre mine. L-am pupat si l-am lasat sa plece urmarindu-l cum se indeparteaza.

La o oarece distanta, desi cu spatele fiind, dar stiind ca inca il privesc a ridicat mana si mi-a facut din degete un semn de la revedere. Am zambit amplu in ciuda durerilor ce incepeau sa-mi reapara. Nu mai conta. Acum eram pregatita sa le fac fata.

Operatia si-a atins scopul, mi-au fost implantate celule stem... Partea buna e ca din cand in cand am inceput sa-mi simt picioarele.

De la intoarcerea acasa urmez un program de recuperare, asteptand sa vad rezultate. Si incet, dar sigur, le voi vedea. Eu cred cu tarie ca: "daca nu renuntam - putem!" De va trebui sa mai trec prin asa ceva, am s-o fac, pentru ca dorinta de a merge din nou e prea puternica si eu sunt prea hotarata sa ma intorc in trecut, macar cu 5 secunde inainte de ruperea firului.

Totul pus cap la cap aduce concluzia urmatoare: 'poate timpul sa rezolve cate ceva din problemele pe care le am, dar cu siguranta nu a fost in van atata efort si suferinta. Si nici ajutorul celor din jurul meu nu va ramane nerasplatit. Dumnezeu are grija sa aleaga pentru fiecare calea cea mai buna, Calea spre lumina'.

Vreau sa le multumesc tuturor celor care m-au sustinut si acordat ajutor,sau sprijin de orice fel, celor care au fost cu gandul alaturi de mine si de suferinta mea. Dumnezeu sa va intoarca inzecit ajutorul dat sa va pazeasca de rele si sa va calauzeasca drumul spre fericire. Acel cuvant ce mi se parea mie atat de mare la un moment dat.

Razboiul meu va continua fiind in continuare lung, anevoios si costisitor.

Cu dragoste, Mirela !

Adauga comentariu